În cadrul acestui articol ne propunem să analizăm acest nou act normativ adoptat de legiuitorul român sub forma și conținutul Legii nr. 243/2024 („Legea”), urmând a ne axa pe interpretarea celor mai importante dispoziții legale și a eventualelor problematici ridicate de modul în care legiuitorul a ales să se exprime în cuprinsul actului.

1. Domeniul de aplicare a Legii

Din cuprinsul primului articol deducem faptul că Legea se aplică raporturilor juridice dintre consumatori, instituțiile financiare nebancare care acordă credite potrivit Legii nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare și entitățile care desfășoară activitatea de recuperare creanțe, stabilind reguli de protecție a consumatorilor contra dobânzilor excesive în scopul menținerii echilibrului contractual și al asigurării integrității pieței financiar-bancare interne.

Deși la prima vedere lucrurile sunt destul de clare din perspectiva domeniului de aplicare, la o analiză mai atentă a textelor de lege de la art. 2 și 3 putem ajunge la concluzia că în practică s-ar putea să avem interpretări diferite în ceea ce privește persoanele și tipurile de contracte de credit cărora le sunt aplicabile aceste dispoziții legale. 

În cele ce urmează vom analiza textele de lege care pot da naștere unei practici neunitare din perspectiva domeniului de aplicare a legii, menționând la final și punctul nostru de vedere: 

1. Noua noțiune de “consumator” - se aplică sau nu legea contractelor de credit încheiate de IFN-uri cu debitori principali persoane juridice și garanți persoane fizice care nu dețin calitățile prevăzute la art. 2 lit. a) din Lege ?

În conformitate cu art. 2 lit. a) din Lege, prin consumator se înțelege persoană fizică ce acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale sau profesionale, inclusiv codebitorul și fideiusorul care nu are calitatea de asociat, acționar semnificativ, administrator, director sau membru al organelor de conducere la debitorul principal - persoană juridică, fiind asimilați fideiusorului și girantul și avalistul unei cambii sau al unui bilet la ordin care garantează prin semnătura pe cambie sau pe biletul la ordin o creanță care intră sub incidența dispozițiilor prezenței legi.

La o prima lectură a normei juridice în cauză conchidem că noțiunea de consumator include persoanele fizice ce au calitatea de:

• Împrumutat (debitor principal),
• Garant (în calitate de Codebitor, Fideiusor, Girantul sau avalistul unei cambii sau al unui bilet la ordin) care nu dețin vreuna din calitățile enumerate limitativ de legiuitor. 

Cu toate acestea, raportat la modul în care legiuitorul român a ales să definească noțiunile ”contract de credit”, ”credit ipotecar pentru investiții imobiliare” și ”credit de consum”, putem ajunge la concluzia că Legea nu se aplică în cazul în care împrumutatul este o persoană juridică independent de calitatea garanților săi.

Astfel, în noțiunile prevăzute la art. 2 lit. c) și f) sunt folosite sintagme precum: ” a acorda unui consumator un credit”, ”creditul sau împrumutul acordat unei persoane fizice”. Totodată, creditul definit la art. 2 lit. e) pare să nu poată fi acordat, în fapt, unei persoane juridice, raportat la scopul pentru care acesta este contractat.

Considerăm că, dacă ținem cont de regulile de interpretare din teoria generală a dreptului civil, din modul în care sunt definite cele 3 noțiuni mai sus analizate, cea de-a doua interpretare este plauzibilă, existând argumente în sensul susținerii acesteia. Cu toate acestea, dacă ne aflăm în ipoteza unei veritabile erori legislative comise de legiuitorul român cu ocazia definirii noțiunilor, voința reală fiind ca Legea să se aplice și  garanților persoane fizice când debitorul principal este persoană juridică, apreciem că acesta ar trebui să intervină cât mai curând pentru a preîntâmpina crearea unei practici neunitare cu privire la întinderea noțiunii de consumator.

Totodată, observăm că actul normativ nu stabilește momentul la care trebuie analizată calitatea de consumator, precum și dacă instituția financiară nebancară e obligată să solicite documente doveditoare sau acestea ar trebui depuse de consumatori, pentru a demonstra că ar urma să li se aplice dispozițiile Legii în relația contractuală cu creditorul. Aceste aspecte sunt importante, zicem noi, mai ales in situația garanților atunci când debitorul principal este o persoana juridică, întrucât calitatea garanților ar putea să se modifice pe perioada derulării contractului.

În lipsa unor prevederi exprese care să tranșeze această problematică, considerăm că instituțiile financiare ar trebui să verifice la momentul încheierii contractului dacă garanții persoane fizice dețin sau nu cel puțin una din calitățile prevăzute la art. 2 lit. a), putând solicita inclusiv documente justificative acestora. Opinăm în acest mod întrucât este imperativ pentru instituțiile financiare anume de la momentul încheierii contractului să cunoască dacă acestuia îi sunt aplicabile prevederile și limitările reglementate în Lege, pentru a-l încadra în categoria corectă și a-i aplica calculele și ajustările prevăzute de dispozițiile legale, sub sancțiunea prevăzută la art. 9 din cuprinsul Legii. 

1. Tipurile de contracte de credit impactate - Legea se aplică doar contractelor de credit care se încadrează în definițiile prevăzute la art. 2 lit. e) și f) sau în genere tuturor contractelor de credit încheiate de IFN-uri cu consumatori?

Din interpretarea dispozițiilor art. 2 lit. e) si f) și art. 4-6 conchidem faptul că Legea se va aplica următoarelor două categorii de contracte/credite, cu limitările și expunerile reglementate în dispozițiile legale: 

1. Creditelor ipotecare pentru investiții imobiliare,
2. Creditelor de consum.

Rezultă că în această categorie nu intră creditele care au fost contractate în scopul achiziționării unui imobil, precum și creditele acordate persoanelor fizice a căror valoare este peste 100.000 lei și a căror perioadă de rambursare ar depăși 5 ani, sau cele garantate cu ipotecă imobiliară. 

Cu toate acestea, din interpretarea art. 1 coroborat cu art. 2 lit. c) din Lege s-ar putea desprinde ideea că Legea se aplică (sau cel puțin anumite dispoziții din aceasta) tuturor contractelor încheiate de o instituție financiară nebancară și nu doar celor două tipuri definite la art. 2 lit. e) și f), de vreme ce legiuitorul înțelege să definească contractul de credit în general, iar pe de altă parte nu precizează în mod expres faptul că legea s-ar aplica anume contractelor de credit de tipul celor definite la art. 2 lit. e) si f).

Deși această a doua interpretare poate specula eventuala incoerență în exprimare a legiuitorului român, totuși considerăm că nu are suficiente argumente pentru a rămâne validă și, eventual, a fi adoptată de practicienii dreptului sau, mai cu seamă, de instanțele de judecată. 

Un argument în sensul că această definiție a ”contractului de credit” nu are semnificația faptului că legea se aplică tuturor tipologiilor contractelor de credit, ci mai degrabă reprezintă o eroare legislativă, constă în faptul că în forma inițială a proiectului legislativ erau vizate atât contractele de credit încheiate de instituțiile de credit, cât și cele încheiate de instituțiile financiare nebancare. În forma finală a textului de lege, instituțiile de credit au fost excluse din sfera de aplicabilitate, fără însă ca această definiție să fie adaptată la noul conținut.

Un alt exemplu de o astfel de reminiscență este reprezentat de definiția sintagmei ”creanță litigioasă” de la art. 2 lit. d), care ulterior nu este utilizată / menționată nicăieri în cuprinsul Legii, legiuitorul preferând însă să o păstreze în forma finală a legii, deși nu îi găsim utilitatea.

1. Aplicabilitatea în timp a Legii

Conform art. 10, Legea va fi aplicabilă:

1. Contractelor care vor fi încheiate începând cu data intrării în vigoare a actului normativ, respectiv 11.11.2024,
2. Contractelor în derulare (active) la data intrării in vigoare a legii care nu au întârzieri la plată,
3. Contractelor în derulare la data intrării în vigoare a legii aflate în maturitate și pentru care întârzierile la plată sunt de cel mult 60 de zile. 

Per a contrario, legea nu va fi aplicabilă în situația în care la data intrării în vigoare (11.11.2024) contractele au înregistrat întârzieri la plată mai mari de 60 de zile sau au fost declarate scadent anticipat, ori a fost deja demarată procedura de executare silită. 

1. Limitările instituite de legiuitor cu privire la DAE, costul total al creditării și valoarea totală plătibilă de consumator. Procedura de revizuire a Contractului de credit.

În cadrul articolelor 4-6 legiuitorul român introduce anumite limitări în ceea ce privește nivelul Dobânzii anuale efective / DAE pentru contractele de credit și contractele ipotecare pentru investiții imobiliare, cu privire la costul total al creditării, precum și valoarea totală plătibilă de consumator. 

Scopul declarat al acestor limite este de a stabili reguli de protecție suplimentare a consumatorilor contra dobânzilor excesive, în scopul menținerii echilibrului contractual. Dispozițiile legale par să fie destul de clare cu privire la limitele impuse, rămâne astfel în sarcina instituțiilor financiare nebancare obligația de a adapta sistemele informaționale și bazele de date astfel încât aceste valori să nu poată fi depășite, altfel existând riscul aplicării unor sancțiuni conform art. 9 din Lege. 

Totuși, o problemă de interpretare ar putea fi întâlnită în practică la momentul stabilirii valorii totale plătibile de către consumator, respectiv dacă aceasta include sau nu și cheltuielile de executare efectuate de o instituție financiară nebancară pe parcursul procedurii de executare silită demarată pentru recuperarea creanței izvorâtă din contractul de credit. Nevoia de a clarifica acest aspect este evidentă, de vreme ce la art. 6 se precizează că valoarea totală plătibilă de către consumator nu poate depăși dublul valorii totale a creditului.

Apreciem că anume cheltuielile de executare silită, astfel cum acestea sunt definite și reglementate de art. 670 din Codul de Procedură Civilă, nu intră și nu trebuie să fie calculate ca făcând parte din  valoarea totală plătibilă de către consumator întrucât acest tip de cost nu poate fi cunoscut de creditor de la momentul acordării creditului sau, cel mai târziu, la momentul cesiunii, mai ales dacă procedura de executare silită nu a fost demarată. Or, așa cum rezultă din definiția costului total al creditului pentru consumator din cadrul art. 2 lit. i) (parte componentă a valorii totale plătibile de către consumator), acesta cuprinde toate costurile, inclusiv dobânda, dobânda penalizatoare, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte împrumutatul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor.

Mergând mai departe, în cazul în care limitele de la art. 4-6 sunt depășite, consumatorul poate solicita creditorului revizuirea contractului, în concordanță cu dispozițiile art. 7 și 8 din același act normativ.

În esență, din interpretarea acestor norme juridice se desprind următoarele idei:

• Procedura de revizuire a contractului se poate demara doar ca urmare a unei cereri formulate în acest sens de consumatorul afectat, 
• Consumatorul poate alege una din următoarele căi puse la dispoziție: (a) pe cale amiabilă, (b) pe cale judecătorească, (c) prin apelarea la o entitate de soluționare alternativă a litigiilor,
• În cazul în care consumatorul a ales revizuirea pe cale amiabilă, transmițând o astfel de cerere creditorului, acesta din urmă este cel care trebuie să propună o modalitate de revizuire a contractului, în termen de 30 de zile de la primirea solicitării de la consumator.
• Propunerea de revizuire trebuie să conțină una din următoarele variante alternative: (i) reducerea unor obligații ale consumatorului, (ii) ștergerea unor obligații ale consumatorului, (iii) reeșalonarea obligațiilor consumatorului, (iv) refinanțarea, (v) darea în plată a imobilului, dacă suntem în ipoteza unui contract ipotecar pentru investiții imobiliare,
• În cazul în care creditorul refuză explicit cererea de revizuire amiabilă a contractului sau în caz de întârziere cu mai mult de 45 de zile a răspunsului creditorului la o astfel de cerere, consumatorul va putea solicita instanței competente adaptarea judiciară a contractului, efectele contractului urmând a fi suspendate pentru consumator cu condiția ca depășirea limitelor plafoanelor de la art. 4-6 să fie constatate printr-o decizie a Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului (ANPC),
• În cazul în care cererea de revizuire este depusă la instanță cu rea-credință de consumator, instanța va respinge cererea de adaptare judiciară a contractului, iar creditorul financiar va putea pretinde dobânzi, comisioane, penalități și alte accesorii ale creanței.

Deși la prima vedere procedura este ușor de înțeles, considerăm că în practică s-ar putea să asistăm la situații în care să nu știm cum ar trebui să procedăm, în calitate de practicieni ai dreptului, în lipsa unor prevederi legale exprese în actul normativ. Vom reda în cele ce urmează câteva  astfel de situații, cu precizarea că lista nu e nici pe departe una limitativă: 

1. Deși la art. 7 se precizează că nivelurile pragurilor reglementate la art. 4-6 vor fi reduse în mod corespunzător de către creditor, la cererea expresă a consumatorului, s-ar putea să asistăm în practică la situații în care acest lucru să nu se întâmple dacă:

• Creditorul a propus consumatorului una din următoarele modalități de revizuire: reeșalonarea plății creanței sau refinanțarea creditului în condiții mai avantajoase sau reducerea creanței/ștergerea parțială a creanței, însă fără a alinia creanța la pragurile de la art. 4-6;
• Consumatorul ar fi de acord cu modalitatea de revizuire a contractului propusă de creditor.

Consider că o astfel de variantă este plauzibilă, dacă am proceda la interpretarea sistematică/sistemică potrivit teoriei generale a dreptului civil, respectiv dacă am considera că art. 8 alin. (2) reprezintă excepția de la regula generală prevăzută la art. 7, inclusiv ținând cont de faptul că modalitățile de revizuire sunt poziționate în actul normativ după art. 7. 

2. Cum ar trebui procedat atunci când creditorul propune o modalitate de revizuire, însă consumatorul nu este de acord cu aceasta (fie din rea-credință, fie pentru a încerca să obțină o altă modalitate de revizuire mai avantajoasă):

• este Creditorul obligat să revină cu o noua modalitate de revizuire, dacă acest lucru este solicitat de consumator? 
• poate consumatorul apela la instanța de judecată pentru revizuirea contractului, deși Creditorul a răspuns în termen, oferind o variantă de revizuire a contractului dintre cele prevăzute la art. 8 alin. (2)? 
• In ipoteza de mai sus, instanța de judecată poate să dispună o altă modalitate de revizuire față de cea propusă de creditor, în condițiile în care din interpretarea alin. (3) s-ar concluziona că instanța poate fi investită cu revizuirea contractului în ipoteza în care Creditorul refuză să răspundă sau dacă întârzie cu mai mult de 45 de zile în a răspunde?
• Care vor fi factorii/criteriile în funcție de care instanța ar aprecia că cererea de revizuire a fost depusă de consumator cu rea-credință, raportat la mențiunile de la alin. (5)?

3. La alin. (7) din art. 8 se precizează că dispozițiile privind revizuirea contractului se aplică și în situația în care creanțele rezultate din contractele de credit au fost cesionate sau externalizate către un terț. Apare astfel întrebarea dacă mai este posibila o revizuire/renegociere a contractului cu Cesionarul de creanțe, ținând cont de faptul că:
4. Cesiunea privește, așa cum și legiuitorul a reținut, creanța izvorâtă din contract si nu contractul în sine, nu mai e în derulare prin declararea scadenței anticipate a creditului. În o atare situație Cesionarul are calitatea de titular a creanței, or la art. 7 și 8 din Lege se vorbește despre revizuirea Contractului de credit.
5. Nefiind vorba de o cesiune de contract, mai pot fi negociate clauzele unui contract în care nu este parte cesionarul?
6. La art. 8 alin. (1) se vorbește despre revizuirea contractului, context în care instituția financiar nebancară trebuie să țină cont de situația financiară, inclusiv din perspectiva gradului maxim de îndatorare, or este evident că cesionarul nu are mijloacele și nici pârghiile necesare pentru a verifica gradul de maxim de îndatorare, dacă nu este tot o instituție financiar nebancară.

Răspunsurile la aceste întrebări cel mai probabil le vom afla fie ca urmare a cristalizării unei practici judecătorești, fie ca urmare a intervenției legiuitorului român, prin intermediul unui alt act normativ care să modifice/completeze textele din Legea nr. 243/2024, deși această stare de incertitudine putea fi evitată de către legiuitor prin analiza mai în detaliu a eventualelor scenarii practice iscate ca urmare a implementării Legii și reglementarea acestora prin însuși actul normativ în cauză.

1. Informarea Consumatorului cu privire la cesiunea creanței.

În conformitate cu art. 12 alin. (1), la momentul transferului creanței individuale ori în cadrul unui portofoliu de creanțe, consumatorul este informat cu privire la cuantumul sumei datorate, fiindu-i prezentate și documentele justificative, cu respectarea termenelor și a procedurilor prevăzute de art. 59 și 60 din OUG nr. 52/2016.

Considerăm că informarea consumatorului despre care face vorbire legiuitorul poate fi realizată prin Notificarea de cesiune, care se transmite acestuia în conformitate cu procedura descrisă la art. 59 și 60 din OUG nr. 52/2016 dar și 70 și 71 din OUG nr. 50/2010, nefiind astfel necesară o a doua informare bazată anume pe dispozițiile art. 12 alin. (1) din Lege.

O primă observație pe care o putem face cu privire la textul alineatului (1) este că legiuitorul omite să facă referire la art. 70 și 71 din OUG nr. 50/2010, alegând să menționeze doar art. 59 și 60 din OUG nr. 52/2016 atunci când se referă la termenele și procedura de informare a consumatorului. Apreciem că precizarea este necesară deoarece art.  59 și 60 din OUG nr. 52/2016 reglementează în realitate drepturile și obligațiile părților în ceea ce privește contractele de credit pentru consumatori privind vânzarea, respectiv cumpărarea unor bunuri imobile, contractele de credit garantate cu ipotecă asupra unor bunuri imobile, iar nu a tipurilor de contracte definite la art. 2 lit. f) și g). În realitate, pentru tipologia creditelor de consum sunt aplicabile dispozițiile art. 70 și 71 din OUG nr. 50/2010, care au fost introduse ulterior în actul normativ nu prin art. 59 și 60 ci prin art. 130 pct. 7 din OUG nr. 52/2016.

De asemenea, apreciem că această dispoziție legală are o exprimare duplicitară și în ceea ce privește sintagma ”fiindu-i prezentate și documentele justificative”, putând fi interpretată în mai multe moduri. Se pot astfel desprinde  următoarele direcții/modalități de punere în practică:

1. Sintagma “fiindu-i prezentate” ar trebui interpretată ca având semnificația termenului “enumerate”/ “menționate”

Într-o astfel de ipoteză, interpretarea ar fi similară cu cea desprinsă din art. 71 alin. (4) lit. d) din OUG nr. 50/2010 și art. 59 alin. (4) lit. d) din OUG nr. 52/2016, respectiv că trebuie doar menționate în notificare documentele din care rezultă cuantumul creanței/creanța, nu și anexate efectiv. 

Am făcut referire la dispozițiile art. 59 din OUG 52/2016 întrucât însuși legiuitorul precizează în mod expres în cadrul alin. (1) din art. 12 că informarea către debitorul cedat trebuie să respecte termenele și procedurile prevăzute de art. 59 și 60 din OUG 52/2016. Astfel, “prezentarea documentelor justificative” se poate realiza prin enumerarea acestora în cuprinsul notificării/informării transmise către debitorul cedat.

În egală măsură, putem observa că legiuitorul folosește cuvântul ”prezentate” inclusiv la alin. (3) din același articol, cu ocazia precizărilor efectuate referitor la cuantumul creanței, menționând că sumele ce includ cuantumul creanței trebuie să fie ”prezentate defalcat, în format scris, consumatorului”. Considerăm că și în acest alineat sensul cuvântului ”prezentare” urmărit de legiuitorul este de ”enumerare / menționare” a sumelor în mod defalcat în cadrul unui înscris și nu cu semnificația de a  fi anexate suplimentar anumite înscrisuri pentru a justifica sumele solicitate.

În situația în care am considera că sintagma “fiindu-i prezentate și documentele justificative” se referă la anexarea propriu-zisa a documentelor în cauză, s-ar ajunge la concluzia că (i) avem doua sensuri diferite ale cuvântului în cadrul aceluiași articol și (ii) asistăm la o veritabila excepție de la prevederile art. 59 alin. (4) lit. d) din OUG 52/2016, deși în cuprinsul articolului legiuitorul indica în mod expres că informarea trebuie să respecte “in corpore” dispozițiile art. 59 și 60 din OUG 52/2016.

1.  Sintagma “fiindu-i prezentate” ar trebui interpretată în sensul anexării la informarea transmisă a unui document justificativ sub forma unui înscris din care rezultă cuantumul creanței și componentele acesteia la momentul cesiunii 

În această ipoteză notificarea de cesiune/informarea privind cesiunea trebuie să fie însoțită de un alt document justificativ prin intermediul căreia se precizează valoarea creanței datorată de client la data cesiunii, precum și componentele acesteia. Acest înscris ar trebui să emane de la Cedent și ar putea lua  forma unei Adeverințe de confirmare sold, în cuprinsul acesteia urmând a se regăsi informații despre cuantumul creanței, componentele acesteia și, eventual, modul de calcul ale acestora prezentat într-un mod ușor de înțeles de către consumator.

1. Sintagma “fiindu-i prezentate” ar trebui interpretată în sensul anexării unui volum mare de documente care să demonstreze modalitatea de calcul, izvorul creanței și/ sau procedeul prin care s-a ajuns la suma ce constituie cuantumul creanței.

Această a treia interpretare, deși pare una care să ofere consumatorului cele mai multe informații și date, care să îl ajute în verificarea corectitudinii creanței, în practică va crea și mai multe probleme, deoarece: (i) ar crește și mai mult costurile pentru cedent și/sau cesionar cu realizarea informării și expedierii acesteia, (ii) factorii poștali s-ar putea sa fie în imposibilitate să comunice / să depună la cutiile poștale un pachet care să conțină un volum însemnat de acte, (iii) consumatorul s-ar putea să nu înțeleagă oricum din aceste documente dacă a fost în mod corect stabilit cuantumul creanței, nefiind astfel atins scopul urmărit de legiuitor.

Ca atare, considerăm că sunt suficiente argumente pentru care sintagma în cauză să fie interpretată în sensul de a enumera / menționa, în cuprinsul documentului ce reprezintă informarea consumatorului cu privire la cesiunea de creanțe sau într-un document separat, elementele prevăzute de legiuitor în actul normativ, respectiv: cuantumul creanței, componentele acesteia și, eventual, modul de calcul ale acestora prezentat într-o manieră completă, inteligibilă pentru consumator, cu trimiteri clare la sursa diferitelor componente. Bineînțeles, în această ipoteză subzistă dreptul/posibilitatea consumatorului de a reveni în termenul prevăzut la art. 59 alin. (5) lit. b) din OUG nr. 52/2016 sau art. 71 alin. (5 ) lit. b) din OUG nr. 50/2010 către cesionar pentru contesta sau a solicita informații suplimentare despre cuantumul creanței. În o atare situație volumul însemnat de documente ar fi expediat doar celor care au nevoie de aceste clarificări, putând fi comunicat inclusiv prin canale electronice (e-mail/postat pe o platforma securizată), ținând cont de progresul digital înregistrat în ultima perioadă. 

1. Limitările reglementate de legiuitor cu privire la sumele care pot fi recuperate de entitățile care desfășoară activitatea de recuperare a creanței de la consumator

Potrivit art. 12 alin. (2) din Lege, se interzice entității care desfășoară activitatea de recuperare a creanței să perceapă de la debitor o sumă totală care să depășească cuantumul creanței, certificat de creditor la momentul încheierii contractului de cesiune, incluzând orice cheltuieli legate de recuperarea creditului, inclusiv cheltuielile cu executarea silită.

Consider că art. 12 alin. (2) din Lege poate fi interpretat în sensul că entitățile care desfășoară activitate de recuperare a creanței nu mai pot recupera de la debitorul cedat (consumator) alte costuri și/sau cheltuieli de executare pe care cedentul le-a efectuat anterior cesiunii de creanțe și pe care acesta din varii motive nu le-a inclus în cuantumul creanței cedate. În o astfel de ipoteză, per a contrario, entitatea care desfășoară activitate de recuperare a creanței poate recupera orice alte cheltuieli pe care aceasta le efectuează după ce devine noul creditor al debitorului cedat, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedura civilă în materie de executare silită.

În susținerea acestei opinii, evoc dispozițiile alin. (3), în cuprinsul căruia legiuitorul definește cuantumul creanței ca fiind totalitatea costurilor care sunt cunoscute și calculate de cedent la momentul cesionării contractului. Este evident, mai ales în situația în care cedentul nu a demarat procedura de executare silită, că eventualele costuri sau cheltuieli necesare cu recuperarea creanței nu pot fi cuantificate cu precizie, în egală măsură nu pot fi precizate sau individualizate dovezi în sensul existenței acestor cheltuieli, astfel că cedentul ar trebui să se rezume la a include în cuantumul creanței doar acele costuri efectuate până la momentul cesiunii.

În o astfel de interpretare, putem considera că sintagma “incluzând orice cheltuieli legate de recuperarea creditului, inclusiv cheltuielile cu executarea silită” de la finalul normei juridice analizate se referă la acele cheltuieli efectuate, dacă este cazul, de cedent până la momentul cesiunii, care dacă nu sunt cuprinse în cuantumul creanței nu mai pot fi recuperate de cesionar, și nicidecum la faptul că cesionarul nu va putea percepe de la debitorul cedat inclusiv cheltuielile efectuate de acesta după intervenirea cesiunii.

O a doua interpretare, mai radicală din perspectiva efectelor pe care le produce asupra cesionarului, poate fi aceea că entitatea care desfășoară activitate de recuperare creanțe nu poate recupera alte sume în afara creanței cesionate (certificată de cedent la momentul cesiunii), respectiv nici eventualele cheltuieli de executare suportate sau efectuate ulterior cesiunii. Dacă într-adevăr aceasta este voința reală a legiuitorului român, am asista la o noua direcție pe care legiuitorul o propune, față de cea care se desprinde din cuprinsul OUG 52/2016. Astfel, dacă în OUG 52/2016 legiuitorul pune accent pe educația financiară a debitorului, introducând anumite măsuri de protejare a consumatorilor dar și obligații în sarcina creditorilor de educare a consumatorilor în sensul achitării creanțelor datorate (reglementări în acest sens regăsindu-se inclusiv la art. 4 si 5 din acest act normativ), prin Legea nr. 243/2024 observăm că legiuitorul încurajează indirect consumatorii să adopte o conduită financiară iresponsabilă, aceștia fiind încurajați prin această protecție excesivă să amâne sau să tergiverseze cât mai mult posibil plata creanței, în speranța că aceasta va fi cedată de instituția financiar nebancară unei entități de recuperare creanțe, pentru că în o astfel de ipoteză suma datorată nu va mai crește, iar noul creditor ar putea fi descurajat în a demara procedura de executare silita sau efectuarea altor activități legale de recuperare a creanței, de vreme ce costurile implicate nu ar mai putea fi adăugate la cuantumul creanței, consumatorul putând astfel scăpa în genere de obligația de plată a creanței în integralitate.

Asistam astfel la un paradox: în timp ce legiuitorul alege să descurajeze entitățile care desfășoară activitate de recuperare creanțe în a mai cesiona aceste creanțe cedate prin aceste dispoziții legale, consumatorii ar fi interesați ca entitățile respective să cesioneze creanța datorată către instituțiile financiare nebancare, de vreme ce creanța nu ar mai crește indiferent de stadiul în care ar ajunge sau acțiunile întreprinse de aceste entități având ca obiect activitate de recuperare a creanțelor, în comparație cu situația în care creanța ar rămâne la instituțiile financiare nebancare (cărora nu li se aplică această interdicție de a recupera costurile de executare efectuate cu ocazia demersurilor întreprinse).

O altă posibilă consecință negativă pentru consumator în cazul ultimei interpretări își poate avea sorgintea în paragraful 84 din Decizia nr. 379/11.07.2024, pronunțată de Curtea Constituțională cu ocazia soluționării obiecției de neconstituționalitate a Legii nr. 243/2024. În concret, Curtea a reținut faptul că: ” […] distinct de limitele prevăzute prin textul criticat, entitățile care desfășoară activități de recuperare se pot adresa instanțelor judecătorești, potrivit dreptului comun, pentru soluționarea oricăror acțiuni (plângeri) referitoare la realizarea creanțelor lor, fiindu-le asigurat, în acest fel, accesul liber la justiție.”

În o atare situație, dacă scopul urmărit de legiuitor prin introducerea art. 12 alin. (3) a fost de a exonera consumatorii de a mai achita contravaloarea costurilor efectuate de aceste entități cu ocazia demersurilor pentru recuperarea creanțelor cesionate, în realitate s-ar putea ca acești consumatori să achite sume chiar mai mari decât până la data intrării în vigoare a Legii dacă entitățile în cauză se vor adresa instanțelor judecătorești potrivit dreptului comun pentru realizarea creanțelor lor, respectiv a costurilor efectuate cu ocazia demersurilor de recuperare a creanțelor. Astfel, acest demers suplimentar indicat de Curtea Constituțională ar veni la pachet cu noi costuri efectuate de entități, pe care consumatorii ar urma sa le suporte în final, raportat la dispozițiile art. 451 și următoarele din Codul de Procedură Civilă, dacă entitățile vor avea câștig de cauză.

1. Concluzii 

Scopul actului normativ este unul clar, se desprinde chiar din cuprinsul primului articol și poate fi întrevăzut cu ușurință în următoarele 11 articole.  Noile reguli de protecție a consumatorilor contra dobânzilor excesive în scopul menținerii echilibrului contractual și al asigurării integrității pieței financiar-bancare interne vor înclina în mod evident balanța în favoarea consumatorului, care se va transforma din rege în împărat, dobândind astfel și mai multe drepturi decât cele conferite de legile speciale anterioare. 

Totuși, apreciem că incoerența și inconsecvența de care a dat dovadă legiuitorul român prin termenii utilizați sau prin modul în care a reglementat diverse limitări pentru a atinge scopurile urmărite prin prezentul act normativ, vor duce în mod inevitabil la apariția unui nou val de acțiuni civile pe rolul instanțelor de judecată începând cu data intrării în vigoare, scopul final fiind acela de a solicita instanțelor să clarifice modul în care ar trebui interpretate normele juridice din Legea respectivă. 

Sperăm însă că autorii acestui act normativ vor urmări îndeaproape modul în care dispozițiile legale sunt puse în aplicare de către cei vizați de modificările aduse, precum și de interpretările oferite de instanțele de judecată și vor interveni prompt, prin amendamente/modificări aduse prin alte acte normative ulterioare,  pentru a clarifica sensul și voința reală a legiuitorului român, ținând cont bineînțeles de realitatea socio-economică actuală, dar și de principiile fundamentale pe care se bazează statul de drept.

Articol scris de Vasile Furculița, Partener în cadrul Gănțoi, Furculița și Asociații SPARL si publicat pe site-ul Juridice in 14.10.2024.